Mijeste o rază după dealul mare,
Alunecând spre ochi înrourați de dor,
Dar prea devreme-i pentru soare,
Ca să înceapă zi în calea lor.
Și cum mergeau cu mir să ungă,
Din ochii lor a coborât acea lumină,
Spre inimi, gata să străpungă,
Zăgazul viu al vasului de tină.
Fiorul a cuprins și mâinile ce-aveau
Cinstitul mir, dar, neștiut și ascuns,
E un mir mai fin, ce în duh purtau
Pentru Hristosul dinainte Uns.
Acesta nu e aroma cea din vas,
Ci dorul sfâșiat, născut în lacrimi,
Ce îl păstrau nerisipit în glas,
Când și-aminteau de El, în Patimi.
În acea zi, din două sfinte miruri,
Doar unul, dar, în taină, s-a adus,
Purtat pe rând, în două șiruri:
De Sfintele femei, de îngerii de sus.