Bătrâna Vasilica

       Bătrâna Vasilica, o inimă mare într-un trup mic de statură, împovărat de anii adunați ce o silieau să își sprijine de un toiag neputințele bătrâneții, își petrecea viața în singurătate și într-o sărăcie cruntă asemănătoare cuvântului care spune că “nu are după ce sa bea apă”.  Își jertfise viața pe altarul dragostei filiale, căci mama ei devenise văduvă, iar apoi, neputincioasă, destul de tânără și astfel avusese nevoie de îngrijire continuă, lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă Vasilica s-ar fi căsătorit și și-ar fi văzut egoist de drumul ei. Ea și-a ales însă, crucea grea a fecioriei, împletită în slujirea filială iubitoare.  Suferința mamei devenise și suferința ei, de care nu s-a eliberat nici după ce mama trecuse la Domnul, căci acum rămăsese cu nostalgiile, dar și cu amintirile dureroase, care ca niște răni vii îi sângerau adesea inima. Singurul balsam pentru acestea era o dragoste fierbinte pentru Măicuța Domnului, precum și credința tare în Dumnezeu, ca adevarat toiag pe care își sprijinea sărmana existență.

Chiar dacă au fost momente când se hrănea doar cu lacrimi, nu și-a pierdut nădejdea că Dumnezeu nu o va ajuta și că nu îi va purta într-un fel sau altul de grijă. Si așa a fost, căci i-au fost trimiși uneori ca îngeri pământești  ajutători, tinerii  de la Catedrala Sfântul Nicolae, unde ea obișnuia să meargă aproape în fiecare zi. Acestora, cu drag, dar și cu jenă le deschidea ușa chiliuței în care iși ducea amarul vieții. “Dragii mamei, nu m-ați uitat”, le spunea, cerându-și totodată iertare pentru sărăcia și mirosul greu de igrasie care izbea ca un ciocan musafirii. Adevărat este însă, că doar Dumnezeu era cel care nu o uita și care se făcea simțit cu toata necurățenia exterioară a chiliei și  negrija vestimentară a bătrânei, în sufletul ei curat și în bucuria care îi lumina chipul atunci când cineva îi călca pragul. Simțeai că în privirea cu care te primea e golgotă, dar e și-un petec de cer senin.

Tot Dumnezeu îi trimitea și altfel de mângâieri, ca de pildă pentru dragostea ce o purta  Maicii Domnului,  aceasta i-a apărut în vis însoțită de un alai de fecioare, invitându-o alături de ele. A amânat atunci răspunsul, considerându-se nevrednică, probabil dorind să-și pregătească atent ținuta de alai împărătesc.

Luminile acestea nu puteau fi umbrite de ispitele ce se buluceau uneori, însă ea le primea cu seninătate, ca pe un rost al vieții. Bunăoară, într-o iarnă a alunecat și a căzut, fracturându-și mâna. Datorită vârstei înaintate, aceasta nu voia să se vindece, așă că soluția oferită de medici a fost introducerea unui fir metalic în os. Lucru dificil, chiar neinspirat la prima vedere, căci chiar și la câteva luni de la incident, Tanti Vasilica nu-și putea mișca mâna, decât foarte puțin. Durerile erau prea mari. Grea încercare pentru un om singur care trebuia să își facă menajul cu puțina vlagă pe care bătrânețea i-a mai lăsat-o, iar acum și cu o singură mână rămasă validă. Dar Dumnezeu nu a lăsat-o nici de data aceasta. I-a ascultat rugăciunile fierbinți și i-a dat vindecare în chip minunat…

Astfel, odată,  aflându-se la Sfânta Liturghie, a văzut mirată un porumbel alb ce zbura prin biserică. Și-a spus că e foarte ciudat, căci porumbelul nu avea cum să intre acolo. Mai mult decât atât, zbura când la icoane, când la slujitorii bisericești, când la credincioșii din biserica, într-o continuă și grațioasă mișcare. Nu-i venea să își creadă ochilor de ceea  ce vede, când iată că porumbelul minunat s-a repezit către ea. Din instinct și – a dus mâna la ochi ca să se apere, crezând că va fi lovită.  Abia după ce și-a revenit, a realizat minunea: mâna ridicată era chiar cea oblojită și bolnavă, pe care anterior nu putea să o miște. A înțeles atunci darul pe care Dumnezeu il dădu-se, dar pe care nu a vrut să-l acopere cu tăcere și cu taină…Se vindecase.

Acum însă tăcerea s-a așternut definitiv în chilia ei și… pe mormânt, însă noi cei care am cunoscut-o nădăjduim că și-a găsit locul în alaiul ceresc de fecioare ce-o însoțesc cu laude și cântări pe Maica durerilor noastre,  dar deopotrivă și a bucuriilor noastre – Maica Domnului.

Inimioara

A fost odată ca niciodată, într-un ocean străbătut mai mereu de furtuni și uragane, o insulă micuță pe nume Inimioara, ce stătea vitează în calea acestora, luptându-se mereu cu furia valurilor și cu urgia vânturilor.

Insula era acolo de când se știa și din ce aflase de la alte insule asemenea ei, ea se născuse din apă și din foc, curioasă combinare a acestor elemente atât de potrivnice, printr-un mod ciudat și totodată misterios. Deasupra oceanului, departe în adâncul neștiut al văzduhului sălașuia un vultur de foc, uriaș, atât de mare încât aripile lui păreau că depășesc cu mult marginile orizontului, dar curios lucru, cu toată imensitatea lui nu umbrea cu întuneric pământul și oceanul, ci cu lumină orbitoare. Vulturul cobora din cuibul lui din Cerul cel Înalt, trimis de Soarele Izbăvitor, ori de câte ori vreo insulă se năștea și lăsa pe ea o scânteie desprinsă din penajul lui de foc, ce aprindea întreaga insulă, modelându-i peisajul, făcând din deșerturi, câmpii roditoare, iar din râpi și canioane strâmbe, munți măreți cu văi adânci. Era unul din cele mai frumoase lucruri ce se puteau vedea în acel ocean, de care valurile și vânturile turbate se uimeau, dar se și temeau cel mai mult, pentru că simțiseră cerbicia de căramidă arsă a acestor insule, de a le rezista cu orice preț.

Trebuie spus că din toate insulele din acel ocean, numai cele atinse de scânteile Vulturului se încumetau să lupte cu iureșul năpraznic al furtunilor, deși se întâmpla adesea ca și din acestea să se piardă sub greutatea valurilor scufundându-se pentru totdeauna în adâncuri. Iar de cele mohorâte, care nu știau, ori nu voiau să audă de focul Vulturului dătător de puteri miraculoase, ce să mai spunem, nu aveau aproape nici-o șansă în fața haosului șuierător.

Din primul fel de insule era și Inimioara, căci iată ce s-a întâmplat.

Într-o zi foarte toridă de vară, un vanticel răcoros ce sufla dinspre apus, și-a făcut apariția tiptil , furișându-se dinspre țărmuri, departe spre uscat, lăsând în urma lui un roi de pulbere de stele. Văzându-l cum se strecoară ca un hoț de duzină, Inimioara și-a spus: „Ce poate să-mi facă un biet vânticel așa plăpând care mă răsfață așa dulce și duios? Să-l las să-mi cutreiere munții mei împăduriți și câmpiile mele mănoase, căci ar fi frumos să aud ecoul lor purtat de vânt, ba chiar să mi-l poarte mai departe și spre alte insule.”

Și chiar așa s-a întâmplat, vânticelul și-a făcut datoria, răsfățându-o dulce și acoperindu-o cu pulberea de stele, iar mai apoi, i-a cântat un ecou așa de melodios, încât atunci când acesta s-a risipit în cețurile de prin văi, și-a dorit să îl audă din nou și din nou, așa că i-a spus vânticelului să sufle un pic mai tare, căci e prea frumos, ca să nu fie gustat din plin. Nici nu și-a dat seama că uitase să se bucure de razele Soarelui care o făcuse de atâtea ori să strălucească și să rodească. Acum avea o alta ocupație.

Vânticelul i-a făcut pe plac, a prins puteri și-a început să sufle tot mai tare, devenind un vânt în toată regula și făcând ecoul să răsune peste tot, însă chiar și așa, tot nu era de ajuns, căci insulița voia mai mult și mai mult. Și așa a fost, căci vânticelul nu a așteptat prea mult invitația, transformându-se pe loc nu în vânt, ci într-un uragan în toată regula, care nu mai cânta, ci urla de acum cu răcnete de uriaș dezlănțuit, zdrobind munții și măturând câmpiile de toata roadă aurie a holdelor. Abia acum, vai, Inimioara și-a dat seama de greșeala ce o făcuse și începu să regrete amarnic, însă era prea târziu, căci pe lângă șuierul năprasnic ce izbea de pretutindeni ca niște mii de ciocane, acum de jur – împrejur, mai erau și valuri mari care o asaltau continuu, căutând să o scufunde și să o înece pentru totdeauna, iar de deasupra ei, același lucru îl făceau niște imenși nori negri ca smoala, care o striveau cumplit de dureros, acoperind lumina Soarelui dătător de viață.

Cu mare greutate a reușit să treacă de începutul uraganului și să scape nescufundată, nici ea nu știa cum. Un lucru e sigur – din muntii cei zdrobiți, un fir de apă dulce curgea nestingherit, mai departe, alinându-i rănile deschise și hrănindu-i ogoarele risipite. Aceasta i-a dat o mica speranță, însă continuă să se gandească îngrijorată ce o să facă când uraganul o să se întoarcă din nou, cu puteri înnoite și o s-o lovească aprig tocmai în punctele ei cele mai slabe, pe care i le cunoaștea de acum atât de bine, încă de pe vremea când era doar un vânticel hai-hui cu pulbere de stele.

Dar iată că o insulă vecină, cu țărmurile roase de valuri, i-a auzit necazul purtat peste tot de uragan și i-a întins o punte firavă peste ape, îmbărbătându-o și spunâdu-i:

„ Cheamă Cerul cel Înalt, cheamă Soarele Izbăvitor și cheamă Vulturul de Foc … și vei scăpa. Cheamă-i cu iubire și cu iubire vei primi răspuns.”

„Dar cum, căci Vulturului îi plac munții împăduriți, nu zdrobiți și câmpiile mănoase, nu deșarte, iar Soarele nu se arată după pâcla asta neagră ce mă învăluie cu moarte, iar Cerul …e atât de departe ?”

„ Vulturul de Foc iubește apa dulce, deci fă izvoare din belșug și va veni, Soarele Izbăvitor întotdeauna învinge norii, potolește vînturile și face marea să tacă, să nu te îndoiești, iar Cerul cel Înalt e de fapt atât de aproape, căci în El sunt toate.

„ Cu dor îi voi chema, dar vor veni împreună?”

„E o taina mare aceasta: Cerul cel Înalt, Soarele Izbăvitor si Vulturul de Foc, una sunt…”

 Insula a făcut întocmai, izvorând belșug de apă dulce, în mii de pâraiașe limpezi, gata să oglindească senin, lumină și foc. 

……….

Și iată, din Cerul cel Înalt, Vulturul de Foc într-un târziu a străpuns norii, risipindu-i și aducând cu taină mare fărâmi de foc în care Soarele însuși era întreg și care miraculos, a făcut să rodească din nou câmpiile și munții să se îmbrace din nou în verdele pădurilor.

Iar Inimioara nu a mai încetat de atunci să cheme, să mulțumească și să se bucure, cu toate că uragane au mai fost…

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh! Amin!