Rugă la Golgota

Doamne, cum nu Te-ai săturat

Să-mi vezi mereu pornirile abisale,

De atâtea ori căzut şi iaraşi ridicat

Prin mila Ta şi ruga Maicii Tale:

 

 

Târziu aflat-am, de crucea ce ai dus

Sub care ai căzut, căci greu mai apăsa

Lutul din lumea toată, şi-n plus:

Noaptea de gând din fapta mea.

 

 

Ba încă Iubirea Ta în cuie am ţintuit

Când am uitat de al meu aproape,

Acum de prin suspine strig căit:

Mă Iartă ! Mai am piroane de păcate.

 

 

Ţi-am dat să guşti amara fiere,

Când rugile erau doar  necuvinte,

Ce se rosteau din buzele mizere

Şi se rostogoleau vâscos din minte

 

 

 Cu suliţa de îndoieli eu Te-am lovit

 În coasta din potir pentru a cunoaşte

 De eşti acolo viu,  în chip smerit;

 Acum crezând, dă-mi… veşnic Paşte.

Întâia zi

Când timpul se năștea, copil cuminte

Ieșit din veșnicie în cele efemere,

A fost o lume potrivită din cuvinte

Ce purtau măreața și  divina  vrere;

 

 

Treimea Sfântă a voit și s-a făcut

Un cer împodobit cu îngeri buni,

Ce din nimic deodată au apărut,

Ca-n toate să vestească  raţiuni;

 

 

Pământul  proaspăt  s-a ivit ascultător,

Ca lutul moale, pe-a lumii roată de olar,

Ce-l pregătea să fie cărămidă, ori ulcior

Umplut cu viață după soartă,  după har;

 

 

Lumina din Lumina divinului Cuvânt

A răsărit când încă nu era vreun soare,

Ci doar o adiere lină a Duhului cel Sfânt,

Purtată peste genuni fluide fără  zare;

 

 

Dar un adânc de gând  și-a  răsturnat

Iubirea îmbrăcată-n slava cea eternă

Și fulgerând a devenit un hău întunecat,

Purtându-și ura și damnarea ternă;

 

 

Un gând de slavă a tunat atunci consemn:

Să stăm bine și cu frică, făpturilor  cerești

Și să luăm aminte, fierbinte vă îndemn

Ca să-mplinim mereu rosturi firești.

 

 

A fost o zi de taine, în veacul început

Cu o minune de zidire, a toate temelie,

Căci din nimic, aceasta bună s-a făcut,

Printr-un cuvânt divin:  Să fie!

Vreme de candoare

Pe vremea când eu eram doar o idee

Și o dorinţă, poate,  ascunsă adânc

Într-o inimă materna de femeie,

Mi-ai dăruit să fiu mai mult – un prunc.

 

 

Pe vremea când eu eram doar prunc,

Învăluit în umbrele din  vina strămoşească

De care nu puteam să scap  și să-le arunc,

Mi-ai dăruit  Botez – haină cerească.

 

 

Pe vremea când  eu eram  doar  botezat,

Dar crud,  purtând  copilăreasca fire,

Pe care n-am rănit-o în joc, ci în  păcat,

Mi-ai  dăruit  un leac sfinţit –  Mărturisire.

 

 

Pe vremea doar când m-am mărturisit,

Copil fiind,  de multa mea neauzire  

A unei voci divine ce-n mine ai sădit,

Mi-ai dăruit iertare și  …Împărtășire.

 

 

Pe vremea doar când mă împărtășeam,

Primeam ca prunc o dulce îmbrățișare,

În inima ce cu dorinţă o pregăteam,                    

De  Darul Tău de …vreme de candoare.

Aș vrea azur

Aș vrea  atât azur în viața mea,

Încât  un cer mai mic,  însă  curat,

Lipsit  de norii negrii de păcat,

Să-mi  fie aievea, clară… inima.

 

 

Aș vrea  atât azur în viața mea,

Încât  din inimă să-mi crească

O aripă de har,  dumnezeiască,

Ca să-mi înalțe lină… dragostea.

 

 

Aș vrea atât azur în viața mea,

Încât de  dorul de senin… să zbor

Din cerul meu, eliberat,  ușor,

La altul mai presus de mintea grea.

 

 

Aș vrea atât azur în viața mea,

Încât mă rog, un singur cer… să fie

În inimi, pe pământ și-n veşnicie,

Când Domnul va veni în Slava Sa.