Sus de tot, dincolo de vălătucii norilor albi şi pufoşi se afla suspendat de borta cerului tărâmul zăpezilor imaculate, unde nici un om vreodată n-a pus piciorul. Albul fără de sfârşit al zăpezilor de acolo dobândea uneori străluciri de diamant sub razele jucăuşe ale soarelui ce îndrăzneau să ajungă pe acest tărâm, dorind să gâdile fulgii de zăpadă abia treziţi la viaţă. În liniştea ce stăpânea acest tărâm se mai auzeau uneori şoaptele vreunui vânticel ce îşi încerca puterile cu câţiva fulgi zglobii:
– Haideţi la joacă frumoşilor, spuse Vânticelul, zâmbind şăgalnic, haideţi să ne jucăm căci e atât de frumos acum la început de iarnă.
– Da, da, şi noi vrem asta, dar ne e teama de Viscolul turbat, să nu ne audă şi să se trezească din somnul adânc de peste an, să facă iar prăpăd peste tot.
– Nu vă faceţi griji, Fulgişorilor, ştiu sigur de la vărul meu Austrul, că în primăvara trecută îngerul vânturilor l-a legat bine de tot poruncindu-i să adoarmă până o sa fie iarna în toi.
– Bine, daca e aşa, atunci hai învaţă-ne cum să plutim cat mai uşor spuseră Fulgii cei mari.
– Noi am vrea să ne jucăm cu copiii au zis şi Fulgişorii şi de aceea am vrea ne spui cum sunt copiii cei zburdalnici care iubesc zăpada, unde-i găsim şi cum să ne jucăm cu ei.
– Iar noi, spuseră Fulguleţii am vrea să ne spui unde sunt munţii cei mari înveşmântaţi în mantii albe care înfruntă Viscolul turbat de atâtea mii de ani.
– O, dar multe vreţi să mai ştiţi, aveţi răbdare şi o să vă învăţ de toate. Dar tu măi prichindelule ce ai vrea să faci, zise Vânticelul către o scânteie mică de zăpadă.
– Eu, şopti Prichindelul, îl iubesc pe Dumnezeu.
– Bine, am înţeles, ştim asta, cu toţii îl iubim pe Creatorul nostru, dar eu te-am întrebat altceva.
– Eu atâta ştiu, că îl iubesc pe Dumnezeu.
– Măi pui mic, cu tine o să mai vedem ce e de făcut, dar hai să vă răspund pe rand.
Mai întâi dacă vreţi să plutiţi cât mai lin posibil, trebuie să prindeţi pletele răsfirate ale vreunui vânticel cuminte, aşa ca mine(!), şi să vă lăsaţi aripile steluţelor de gheaţa cât mai înfoiate, şi …era să uit să nu vă apropiaţi prea mult unii de alţii.
Atunci unul dintre Fulgii mari se înfoie puţin, spunând:
– O, de abia aştept să plutesc peste mări şi ţări, peste munţi şi ape, şi să îmbrăţişez cu privirea tot pământul, iar apoi aş vrea să mă odihnesc pe un firicel de grâu verde şi să îl apar de frigul iernii.
– Răbdare, răbdare, răbdare, aceasta e o cheie a vieţii, spuse Vânticelul amintindu-şi vorbele unui bătrân părinte pe care odinioară le purtase pe la urechile ucenicilor lui….Acum, vouă dragilor Fulgişori trebuie să vă spun ca aceşti copii sunt cele mai minunate fiinţe pe care le ştiu, şi pe care însuşi Dumnezeu îi iubeşte nespus, pe aceştia îi veţi găsi uşor prin sate şi oraşe, căci şi ei vă aşteaptă pe voi cu nerăbdare şi vă întâmpină chiar de la primul fulgişor.
– Ce mult îmi doresc şi eu să îi cunosc si să îmi ating aripile înfoiate de o astfel de fiinţă inocentă, spuse un Fulgişor nerăbdător.
– Răbdare, răbdare, răbdare, aceasta este o taină a lumii. Vouă, Fulguţilor viteji, trebuie să vă spun că aveţi cale lungă până la munţii cei mari, cu multe primejdii mai ales din partea Viscolului turbat care şuieră printre stâncile îngheţate, căutând să le clintească din loc.
Vânticelul termină tot ce avea de spus şi atunci îi ridică lin pe coamele-i bogate şi îi împrăştie uşor în cele 4 zări.
Fulgii mari cu aripile lor bogate, călătoriră mult până când se hotărâră să se aştearnă lin peste ogoare şi fâneţi; fulgişorii îi cunoscură în sfârşit pe copiii cei zburdalnici, bucurându-se să fie luaţi de-a valma şi aruncaţi de colo, colo în bulgăraşi mititei, ori sa fie înghesuiţi în nişte uriaşi burtosi, pe care copiii îi numeau oameni de zăpadă şi pe care îi înconjurau cu hore, zurgălăi şi cântece iar fulguţii cei viteji ajunseră după multe peripeţii, purtaţi de alte vânturi mai aspre şi neostoite pe culmile munţilor bătrâni, de unde puteau privi în voie împăraţia de stânci şi de zăpada.
Aceasta până într-o zi când Viscolul turbat se trezi şi începu să urle tot mai tare, aruncând peste tot ameninţări spulberătoare. Puterea îi creştea cu fiecare clipă şi ţara întreagă i se supuse, mai puţin munţii cei mari care continuau să îi ţină piept ca şi în alţi ani.
Iarna asta, însă era diferită de altele, căci somnul lung de peste an îi dăduse noi puteri, pe care acum şi le revărsa peste culmile munţilor crenelate ca ale unei cetaţi bătrâne. De mult de tot nu se mai văzuse asemenea grozăvie, ca o suflare turbată să sfâşie brutal mantaua de zăpadă cu care erau înveşmântate piscurile semeţe. Atunci Fulguţii de care am vorbit, au alunecat cu primul şuier într-o avalanşa de stânci şi de zăpadă peste copacii adormiţi, făcând prăpăd peste pădurea adormită.
Dar Viscolul nu se mulţumea cu atât, căci puterea lui i-a făcut pe toţi, oameni mari si copii zburdalnici să se ascundă prin case, lăsând urgia să lovească străzile pustii, ducând aiurea fulgişorii departe de visul lor şi dărâmând ca un berbece oamenii cei albi si burtoşi. Nici menirea Fulgilor mari de a se aşeza în linişte peste ogoare nu s-a împlinit întru-totul căci şi acolo suflările turbate i-au răscolit ducându-i departe şi înghesuindu-i peste drumuri si podeţe, prinzând într-o capcana de nămeţi sate şi oraşe.
Numai Prichindelul a avut o altă soartă căci a ajuns fără să ştie chiar în ziua de Boboteaza pe crucea legată cu busuioc pe care un părinte albit de ani şi de zăpada, o scufunda în apa râului, rostind cuvintele pentru sfinţirea Apei celei Mari…
Iar Prichindelul se topea încet şi neştiut, dar …se topea de …fericire.
CIORNELE LUI MIHAI 