Bătrâna Vasilica, o inimă mare într-un trup mic de statură, împovărat de anii adunați ce o silieau să își sprijine de un toiag neputințele bătrâneții, își petrecea viața în singurătate și într-o sărăcie cruntă asemănătoare cuvântului care spune că “nu are după ce sa bea apă”. Își jertfise viața pe altarul dragostei filiale, căci mama ei devenise văduvă, iar apoi, neputincioasă, destul de tânără și astfel avusese nevoie de îngrijire continuă, lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă Vasilica s-ar fi căsătorit și și-ar fi văzut egoist de drumul ei. Ea și-a ales însă, crucea grea a fecioriei, împletită în slujirea filială iubitoare. Suferința mamei devenise și suferința ei, de care nu s-a eliberat nici după ce mama trecuse la Domnul, căci acum rămăsese cu nostalgiile, dar și cu amintirile dureroase, care ca niște răni vii îi sângerau adesea inima. Singurul balsam pentru acestea era o dragoste fierbinte pentru Măicuța Domnului, precum și credința tare în Dumnezeu, ca adevarat toiag pe care își sprijinea sărmana existență.
Chiar dacă au fost momente când se hrănea doar cu lacrimi, nu și-a pierdut nădejdea că Dumnezeu nu o va ajuta și că nu îi va purta într-un fel sau altul de grijă. Si așa a fost, căci i-au fost trimiși uneori ca îngeri pământești ajutători, tinerii de la Catedrala Sfântul Nicolae, unde ea obișnuia să meargă aproape în fiecare zi. Acestora, cu drag, dar și cu jenă le deschidea ușa chiliuței în care iși ducea amarul vieții. “Dragii mamei, nu m-ați uitat”, le spunea, cerându-și totodată iertare pentru sărăcia și mirosul greu de igrasie care izbea ca un ciocan musafirii. Adevărat este însă, că doar Dumnezeu era cel care nu o uita și care se făcea simțit cu toata necurățenia exterioară a chiliei și negrija vestimentară a bătrânei, în sufletul ei curat și în bucuria care îi lumina chipul atunci când cineva îi călca pragul. Simțeai că în privirea cu care te primea e golgotă, dar e și-un petec de cer senin.
Tot Dumnezeu îi trimitea și altfel de mângâieri, ca de pildă pentru dragostea ce o purta Maicii Domnului, aceasta i-a apărut în vis însoțită de un alai de fecioare, invitându-o alături de ele. A amânat atunci răspunsul, considerându-se nevrednică, probabil dorind să-și pregătească atent ținuta de alai împărătesc.
Luminile acestea nu puteau fi umbrite de ispitele ce se buluceau uneori, însă ea le primea cu seninătate, ca pe un rost al vieții. Bunăoară, într-o iarnă a alunecat și a căzut, fracturându-și mâna. Datorită vârstei înaintate, aceasta nu voia să se vindece, așă că soluția oferită de medici a fost introducerea unui fir metalic în os. Lucru dificil, chiar neinspirat la prima vedere, căci chiar și la câteva luni de la incident, Tanti Vasilica nu-și putea mișca mâna, decât foarte puțin. Durerile erau prea mari. Grea încercare pentru un om singur care trebuia să își facă menajul cu puțina vlagă pe care bătrânețea i-a mai lăsat-o, iar acum și cu o singură mână rămasă validă. Dar Dumnezeu nu a lăsat-o nici de data aceasta. I-a ascultat rugăciunile fierbinți și i-a dat vindecare în chip minunat…
Astfel, odată, aflându-se la Sfânta Liturghie, a văzut mirată un porumbel alb ce zbura prin biserică. Și-a spus că e foarte ciudat, căci porumbelul nu avea cum să intre acolo. Mai mult decât atât, zbura când la icoane, când la slujitorii bisericești, când la credincioșii din biserica, într-o continuă și grațioasă mișcare. Nu-i venea să își creadă ochilor de ceea ce vede, când iată că porumbelul minunat s-a repezit către ea. Din instinct și – a dus mâna la ochi ca să se apere, crezând că va fi lovită. Abia după ce și-a revenit, a realizat minunea: mâna ridicată era chiar cea oblojită și bolnavă, pe care anterior nu putea să o miște. A înțeles atunci darul pe care Dumnezeu il dădu-se, dar pe care nu a vrut să-l acopere cu tăcere și cu taină…Se vindecase.
Acum însă tăcerea s-a așternut definitiv în chilia ei și… pe mormânt, însă noi cei care am cunoscut-o nădăjduim că și-a găsit locul în alaiul ceresc de fecioare ce-o însoțesc cu laude și cântări pe Maica durerilor noastre, dar deopotrivă și a bucuriilor noastre – Maica Domnului.
CIORNELE LUI MIHAI 