Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Portrete’ Category

Frânturi.

Iată un titlu interesant care spune foarte multe, nu doar despre volum ci și despre autor.

Frânturi de gânduri cu aripi mari, dar fragile, de viață gustată cu inocența unui copil, de emoţii și sentimente, răvăşite printre cuvinte…

Toate acestea ne duc cu gândul nu doar la cartea în sine ce-și poartă mesajul către cititor, mesaj îmbrăcat în diverse haine mai de sărbătoare, ori mai de școală ci și către autoarea volumului. Flavia foloseşte pe anumite trepte ale volumului un ”TU” mai special, care de fapt e tot un “EU” ascuns sub multe straturi de gândire adolescentină, dar paradoxal profundă.

Unghiurile diferite de vedere ale textelor, mă duc cu gândul că de fapt întregul volum este o colecţie de frânturi de oglindă. De aceea am parcurs întregul volum din această perspectivă, a cioburilor, prin care am zărit uneori abia desluşit portretul autoarei.

Înainte de a reconstitui acest portret, trebuie să spunem însă că orice tablou are marginal un decor, un fundal care îl pune în evidență, dându-i un farmec aparte. Acesta e asigurat de figurile de stil folosite, de un anumit scenariu, ori fir narativ pe care volumul îl are, etc. Nu mă voi opri asupra acestuia din urmă absolut deloc, lăsând pe ceilalţi vorbitori să-l scoată eventual la lumina.

Fără  expresii metafizice, volumul debutează frumos cu un exerciţiu de sinceritate,  autodefinitoriu: „Am început să fiu recunoscătoare pentru tot”, dar și „ am început să spun mai des  ,,te iubesc” persoanelor care merită, și completăm noi,  avem aici și un nerostit „te iubesc” dedicat literaturii și frumosului în general.

Sinceritatea este o calitate, dar este și parte integrantă a Adevărului, iar împreună cu frumuseţea exprimării alcătuiesc modul în care este arătat nouă, revelat, sau natural, Adevărul, (iar noi ştim Cine este Adevărul). Prin sinceritate cred ca putem primi uşor exprimarea limpede a Vieţii de gând, de cuvânt și de faptă, altfel dificil de observat de cei de lângă noi.

Aceasta cred ca ar fi prima tușă a acestui portret de autor. Sinceritatea.

Mai departe Flavia se întreabă „ Până la urmă cine sunt?”, însă tot ea își dă răspunsul într-un alt capitol, prin căutarea unei parafraze în cinematografie. Poate nu e cel mai bun răspuns, însă acesta se conturează mai clar și mai adânc în capitolele următoare după cum vom vedea…

Mergând pe firul lucrării dar și al pespectivei abordate, am reţinut din capitolul „ Nu te uita în urmă”  o fraza uimitoare „ Renunţ la orice bucăţică din mine care devine toxică”.

Dar de ce? Fraza îşi are rolul său în construcţia pasajului, nu doar din punct de vedere literar. Pare un nu spus iubirii, însă de fapt e o treaptă evolutivă emoţional, căci noi ştim că renunţarea la iubire chiar și aceea omenească, emoţională, superficială, cu atât mai mult cea spirituală creează senzaţia durerii și sfâşierii sufleteşti, căci Dumnezeu l-a creat pe om din iubire ca să devina o fiinţă a iubirii, iar iubirea adevărată nu ține cont de scăderile și minusurile celuilalt, căci iată ce ne spune despre dragoste Sf. Apostol Pavel în Epistola a II-a către Corinteni: „Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”, „dragostea nu cade niciodată”.

M-am bucurat însă să găsesc reformulate aceste idei într-un alt capitol și anume „Regăsirea”. Le rezum  prin aceea că uneori e nevoie de lecţia suferinţei pentru a a învaţa lecţia iubirii, iar Sfinţii Părinţi clamează axiomatic: „Dumnezeu, pe cine iubeşte, îl și încearcă”

Autoarea adaugă și ea la fel de axiomatic „ Drumul către fericire e pavat și cu dezamăgiri”, răsturnând oarecum  celebra fraza a lui Dante Alighierii „ Drumul către iad e pavat cu intenţii bune”

Flavia se străduieşte să afirme ca indiferent de ecou și decor drumul către fericire ca năzuinţă ideală include și obstacole și suferinţe de neevitat, peste care nu poţi trece decât prin Determinare.

Completam și noi portretul sufletului său cu aceasta din urmă calitate. Fără să o cunosc personal, intuiesc că marile energii care o animă și care o indemnă spre scris, izvorăsc din aceasta.

Parcurgând mai departe volumul am aflat o mica reflecţie pe marginea relaţiei dintre iubire și sinceritate eşuată în tristeţe. Adăugăm însă gândurilor sale pe cel al Pr Arsenie Boca : Un suflet trist e un suflet cu luminile stinse.

Dorinţa de autocunoaştere și experiere ca trăsătură a portretului său , o face să își pună mai apoi întrebarea „ Ce este acest lucru, suflet?” , răspunsul m-a intrigat oarecum, căci ea spune „ E acea chestie care îţi permite să trăieşti la intensitate maximă”.  Nu putem decât să interpolam aici cuvântul Sfântului Atanasie cel Mare care spune mai mult: „Sufletul curat, dacă va privi în el însuşi, Îl va vedea, ca într-o oglindă, pe Dumnezeu”.

Și Flavia, ce poate fi mai intens în această lume, decât aceasta?

Mai departe mi-a plăcut un mică reflecţie din capitolul Muzica – Glasul sufletului:

„ Aşa e sufletul. Sunt mii de genuri. Unele au melodii mai frumoase decât altele, totuşi acestea au în comun un lucru, pe om”. Frumos…Sublim…Armonios…

Și uite aşa am trasat încă o tuşă pe portretul autoarei volumului și anume Armonia interioară exprimată prin Dorinţa de comuniune, de a ajunge la celalalt, atunci când cuvintele obişnuite nu o mai fac, de a comunica prin alt limbaj, cel al muzicii. Armoniile muzicale cheamă, fac  sufletele, nu numai instrumentele să vibreze pe aceeaşi lungime de undă.

Apoi o temă grea, dintr-o dată, o temă colosală, pe care nici Marele Nietzche și nici al nostru Cioran n-au descifrat-o: Despre neantul care devorează sufletele. N-au descifrat-o  pentru că n-au vrut să înțeleagă Iubirea Lui Dumnezeu. Datorită acestei Iubiri, Neantul nu există.

Iată un posibil răspuns la Sfântul Ioan Damaschin: „Dumnezeu este totul întru toate și întru nimenea nimic”

Flavia are timp însă, să conştientizeze aceasta, căci spune mai departe „Eu m-am săturat să stau la mâna Timpului”. Această mărturisire nu e decât semnul Veşniciei sădite în om. Sufletul  etern nu se poate pierde în neant, chiar dacă e aruncat în braţele întunericului, căci pe pământ poate încă îmbrăţişa din nou candoarea și  inocența, aflată în surâsul copiilor, în chemarea tainică a Sfintei Fecioare Preacurate, dar și… în adâncul sufletului Flaviei.

Până aici toate gândurile turnate în cuvinte par să contureze frumosul portret spiritual al Autoarei. Am găsit însă un lucru cu care nu pot fi de acord. (Citez) „ Durerea face din mine un monstru”.

Dragă Flavia ne-ai dovedit-o, în scris, până acum durerea face din tine OM. Ce pot să îţi spun ? Nimeni, niciodată, nu a fost mai mult, OM al durerilor ca însuşi Hristos, Fiul Lui Dumnezeu. Uite ce spune despre acest fapt, Profetul Isaia, cu 700 de ani înainte ca Hristos să vină printre noi:

„Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.”…, „cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui”.

Parcurgem mai departe textul și remarcăm că alegerile personale îi conturează portretul în mod expresionist expus uneori, alteori simbolic, însă abia Timpul  îl va maturiza, depăşind cu siguranţă acea Frică de care vorbeste. (Citez): ”în timpul căderii, realizezi că nu ştii dacă apa e atât de adâncă, pe cât trebuie, pentru a nu te răni, dar e prea târziu. Astfel ai de făcut o alegere, ori te laşi în braţele plăcerii, ori te laşi încolţit de frică.” Dar întreb eu de care frică? De moarte? De întuneric? De necunoscut? De Abis ? De Neant?

Ce ar fi să le înlocuim pe toate acestea cu Frica de Dumnezeu, căci aceasta spun părinţii filocalici este începutul înţelepciunii, iar mai apoi, Dragostea de Dumnezeu care înlătură orice frică e însăşi Înţelepciunea.

Frica, temerea, întrebările fireşti ale Vârstei proiectează rezultatul acestora pe viitorul portret al Flaviei, aşa cum vedem în capitolul “14 Ani”.  Avem parcă hotarul unui nou portret. Oare? Eu cred  însă că e acelaşi creionat dintr-o altă perspectivă. Avem detalii despre acest lucru în următorul  capitol „ Era odată focul”. Ce vedem acum? Deconstrucţie, decompoziţie, transformare în mii de bucăţi, trăiri și senzaţii fragmentare îmbrăcate în cuvinte. O aparență de sinucidere ritualică, ai putea spune, dar nu e asa. E altceva. E de acum Curajul autoafirmarii, al detașarii de propria creatie. Am reţinut-o ca pe o noua trăsătură de penel în acel portret de care spuneam. Ea spune mai departe „Necunoscuta a dispărut” , lăsând loc Autosatisfacției, dar nu și autosuficienței, pentru că întorcându-se din nou la Joc, în mijlocul întunericului văd câteva scântei de lumină. Cu alte cuvinte jocul de–a întunericul poate deveni jocul de-a lumina.

Căci „ Dragă Flavia, știi tu cine ești ? sau Dragă cititorule știi tu cine eşti sau ce ai devenit  după această lectură?

Mai spun doar atât:

Oglinda pare că se reîntregeşte, dar cioburile nu sunt la locul lor. Ba mai mult, acum sunt și cioburi dintr-o altă oglindă. Acum abia e… caleidoscop.

Iată portretul:  „Un suflet caleidoscop”.

Reflectă lumina, cea interioara, în mii de culori. Sper să reflecte mai intens și o altă Lumină, și anume: Lumina Lină a Sfintei Slave. Căci, din plin potenţialul există,  acela de a deveni … Lumină.

Felicitări pentru frumoasele reflecţii și introspecţii, pentru Frânturi, pentru … Caleidoscop. Mulţumesc!

Anunțuri

Read Full Post »

     Bătrâna Vasilica, o inimă mare într-un trup mic de statură, împovărat de anii adunați ce o silieau să își sprijine de un toiag neputințele bătrâneții, își petrecea viața în singurătate și într-o sărăcie cruntă asemănătoare cuvântului care spune “nu are după ce sa bea apă”. Își jertfise viața pe altarul dragostei filiale, căci mama ei devenise văduvă, iar apoi, neputincioasă, destul de tânără și astfel avusese nevoie de îngrijire continuă, lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă Vasilica s-ar fi căsătorit și și-ar fi văzut egoist de drumul ei. Ea și-a ales însă, crucea grea a fecioriei, împletită în slujirea iubitoare. Suferința mamei devenise și suferința ei, de care nu s-a eliberat nici după ce mama trecuse la Domnul, căci acum rămăsese cu nostalgiile și cu amintirile dureroase, care ca niște răni vii îi sângerau adesea inima. Singurul balsam pentru acestea era o credință tare în Dumnezeu. De altfel, aceasta îi era adevaratul toiag pe care își sprijinea sărmana existență.

     Chiar dacă au fost momente când se hrănea doar cu lacrimi, nu și-a pierdut nădejdea că Dumnezeu nu o va ajuta și că nu îi va purta într-un fel sau altul de grijă. Si așa a fost, căci i-au fost trimiși uneori ca ajutatori, tinerii bisericii Sfântul Nicolae, la care obișnuia să meargă și cărora cu drag, dar și cu jenă le deschidea ușa chiliuței în care iși ducea amarul vieții. “Dragii mamei, nu m-ați uitat”, le spunea, cerându-și totodată iertare pentru sărăcia și mirosul greu de igrasie care izbeau musafirii. Adevărat este însă, că doar Dumnezeu era cel care nu o uita și care se făcea simțit cu toata necurățenia exterioară a chiliei și  negrija vestimentară a bătrânei, în sufletul ei curat și în bucuria care îi lumina chipul atunci când cineva îi călca pragul. Simțeai ca musafir că în privirea cu care te primea e golgotă, dar e și-un petec de cer senin.

     Tot Dumnezeu îi trimitea și altfel de mângâieri, ca de pildă pentru dragostea ce o purta Maicii Domnului, aceasta i-a apărut în vis însoțită de un alai de fecioare și invitându-o alături de ele. A amânat atunci răspunsul, probabil dorind să-și pregătească atent ținuta de alai împărătesc.

     Luminile acestea nu puteau fi umbrite de ispitele ce se buluceau uneori, însă ea le primea cu seninătate, ca pe un rost al vieții. Bunăoară, într-o iarnă a alunecat și a căzut, fracturându-și mâna. Datorită vârstei înaintate osul nu voia să se sutureze, așă că soluția oferită de medici a fost introducerea unui fir metalic în os. Soluția s-a dovedit a fi neinspirată pentru moment, căci chiar și la câteva luni de la incident, nu-și putea mișca mâna, decât foarte puțin. Durerile erau prea mari. Grea încercare pentru un om singur care trebuia să își facă menajul cu puțina vlagă pe care bătrânețea i-a mai lăsat-o, iar acum și cu o singură mână rămasă validă. Dar Dumnezeu nu a lăsat-o nici de data aceasta. I-a ascultat rugăciunile fierbinți și i-a dat vindecare în chip minunat.

     Bătrâna Vasilica se afla la Sfânta Liturghie, când a văzut mirată un porumbel alb ce zbura prin biserică. Și-a spus ca e foarte ciudat, căci porumbelul nu avea cum să intre acolo. Mai mult decât atât, zbura când la icoane, când la slujitorii bisericești, când la credincioșii din biserica, într-o continuă și grațioasă mișcare. Nu-i venea să își creadă ochilor ce vede, când iată că porumbelul minunat s-a repezit către ea. Din instinct, a dus mâna la ochi ca să se apere. Abia după ce și-a revenit, și-a dat seama de minunea care i s-a întâmplat, căci mâna ridicată era chiar cea oblojită și bolnavă, pe care anterior nu putea să o miște. A realizat atunci cu bucurie darul pe care Dumnezeu il dădu-se, dar pe care nu a vrut să-l acopere cu tăcere și cu taină.

     Acum însă tăcerea s-a așternut definitiv în chilia ei și… pe mormânt, însă noi cei care am cunoscut-o nădăjduim ca și-a găsit locul în alaiul ceresc de fecioare ce-o însoțesc cu laude și cântări pe Maica durerilor noastre, pe Maica Domnului.

Read Full Post »