Coaja de nucă

Marea sufletului se zbuciumă zăludă,
Se ridică turbată cu pături de spume,
Și o coajă de nucă, crăpată de crudă,
E gata să piară-n fluida genune.

Rațiunea se sfarmă în hăul lichid,
Ce așteaptă flămând să o înghită,
Scrâșnește, se vaietă, urlă morbid,
Frica-i stăpână pe mintea amorțită.

Bezna e lest ce trage coaja-n adâncuri,
Strivindu-i nădejdea, cu vântul de moarte,
Ba pare că din valuri ies vedenii de focuri,
Ce aduc a nălucă, a spaimă de noapte.

Strigăt. Năluca părintește răspunde,
Iar marea ascultă, spășită, deplin,
Că vine fiorul de liniște în unde,
Și oglindă e totul la glasul divin.

Rămâne uimirea. Nu e nălucă,
Deși pășește pe ape Cârmaciul dorit,
Și corabie-i smerita coajă de nucă,
În inima înfrântă, cu duh umilit.