Feeds:
Articole
Comentarii

Frații prea mici

Pe obrajii lor se scurg mereu,

Pâraie de amar și suferinţe,

Le rabdă greul,  Dumnezeu,

Cu stropi de har în conştiinţe.

 

Fior de  căprioara speriată,

De-un urlet ameninţător,

E în privirea lor  de îndată,

Ce iţi simt în suflet nor.

 

De sunt cu răni învesmântaţi,

Pentru vreo oarecare vină,

De Iude, farisei, ori de Pilați,

Le e durerea o hlamidă fină. 

 

Daca le dai un ban zgârcit

E ca o zeciuială cu puţin folos,

Însă te faci aproapele-i dorit,

De îi ridici zâmbind de jos.

 

Iar de îi îmbrăţişezi  când îi ridici,

Eşti  ca un Cirineu pentru Iisus,

Iară Golgota fraţilor prea mici,

Va avea un capăt sigur sus.

 

De iţi întind o mână  rugătoare,

Să vezi în ea Sfântul Stigmat,

Să  simţi durerea arzătoare

Înfipta în Mâna fără de păcat.

 

„Mi-e sete”  de şoptesc, să știi,

Că  aşa pe cruce Domnul a vorbit,

Ca tu pământ uscat să nu mai fii,

Pe când luând oţet s-a săvârşit.

 

Iar de sunt goi din cruntă sărăcie,

Nu-ti ruşina privirea aristocrată,

Că-n Crucea Lui n-a fost o feerie

Ci suferință și golătate fără pată.

 

Iţi este mila, Mormântul Învierii,

De o trăieşti jertfind cuiva ceva,

O lacrimă de a ta, ori de a cerii,

Ori chiar pe tine, fără mucava.

 

Sunt revărsate peste tot comori,

Arvuna cerului lăsată pe aici,

Ce strălucesc ca mii de sori.

Iubește… Fraţii Lui prea mici!

Dor

Mi-e dor de chipul Bunului meu Tată,

Ce senin îmi răsărea în privirea cea plânsă,

De mâna-I cea sfântă ce mereu de îndată,

Mă ridica din căderea voită și ascunsă.

 

 

Mi-e dor de dulcele-I vorbe muiate în har,

Ce se rostogoleau în  bulgări de lumină,

Spre vatra minții, stinsă, flămândă de jar,

Ca prescuri ce se frâng cu taină la cină.

 

 

Mi-e dor de sângeriul vin în pâraie vărsat,

Ce îmi adăpa nu setea, ci adâncul de duh,

Ce mă prefăcea o clipă în potir minunat,

Arătându-mi ce înseamnă dor de văzduh.

 

 

Mă doare înstrăinarea de El și de mine,

Iar averea primită am risipit-o frenezic,

În  ape verzui și-n mocirla uitării de sine,

Cu porcii prieteni, asemănat și amnezic.

 

 

Nu vreau să-mi satur  gândul cel snob,

Nu vreau roșcovele după care-am poftit,

Vreau doar să mă întorc smerit ca un rob,

Șoptind: Tată, mă iartă, mult am greșit!

Cândva

Pe toți ne asteaptă o moarte undeva.
Să fie clar!
Cândva,
Va fi o moarte ca un dar,
Ori ca un hoț ne va fura,
O răsuflare agățată-n piept,
Ori poate o vorbă grea,
A trupului inept.

 

Pe toți ne asteaptă o moarte undeva.
E cert!
Cândva,
Ne vom uita la eul cel inert,
Iar eul diafan va fi-n uimire,
Ca Viața stă-n Superlativ.
Ori doar atunci va avea știre,
De-al lui tablou votiv.

 

Pe toți ne asteaptă o moarte undeva.
E axiomă.
Însă cândva,
Vom fi în iubire și pleromă,
Moartea spre Viață alegând,
Iar de-am ales invers cumva,
Va fi abis; poate curând,
Poate cândva…

 

Din dragoste

Fără dragoste nu suntem decât niște morți vii, ne mișcăm în perimetrul animalității, căci duhul nostru nu poate trăi decât prin dragostea adevărată, pură, lipsită de amprenta materiei.

Dragostea este esența vieții veșnice, e hrana spiritului în această viață trecătoare, dar și modul nostru de „a respira” în viața viitoare.

Spune Sfântul Apostol al revelațiilor dumnezeieşti: Dumnezeu este Dragoste, aserțiune  ce se arată cheie de lectură a întregii Scripturi, dar și una care descuie pentru mintea noastră, minunatul text al Facerii. Astfel, dacă  noi suntem făcuți după Chipul Său cel Sfânt, alterat însă de păcat, reiese că trebuie să restaurăm acest Chip divin în noi reîntorcându-ne la dragoste. Cum putem face aceasta? Cum vom restaura Chipul dragostei Dumnezeiești în noi?

Avem  răspunsul în Viața pământească a Fiului Lui Dumnezeu: S-a micșorat pe sine Chip de rob luând, întrupându-se ca Fiu al Omului și întorcând privirea sa  milostivă, către cei oropsiți, sărmani și paralitici, către cei lipsiți de orizont social, dar a căror inima era vie, chiar și către cei morți, pentru care însă mai bătea câte-o inimă vie, ba chiar a întors la viață atâtea și atâtea inimi prin Adevărul Evangheliei Sale, toate acestea din infinita Sa Dragoste pentru om, ba mai mult s-a jertfit pe sine Însuși, prin Pătimiri și Moartea cea mai cumplită și rușinoasă cu putință.  Din dragoste pentru  cei ce nu meritau dragostea, căci firea omului nu arăta dragoste, era bolnavă și avea toate simptomele răutății- păcatele de orice fel și număr.

A binevoit însă Doctorul cel Bun s-o trateze din dragoste și cu dragoste. A înviat ca noi să înviem, să urmăm Învierii lui, să ne arătăm fii ai luminii Învierii Lui. Noi astăzi suntem desigur fii ai luminii Învierii Lui prin baia Sfântului Botez, însă lumina aceasta o punem sub obrocul păcatelor, alegând întunericul.

Cu alte cuvinte deși existăm datorită dragostei lui Dumnezeu, care ne-a creat din acest motiv, care a trimis pe Fiul Său să ne întoarcă spre dragostea Sa, care a trimis pe Duhul Său cel Sfânt ca să rămânem în dragostea Sa, noi tot ignoram și chiar refuzăm această Chemare.

Să avem urechi de auzit și inimi de simțit această Chemare, spălându-ne de  zgura păcatelor prin al doilea botez, cel al lacrimilor, al pocăinței fiului rătăcitor și sigur vom primi  cele ale dragostei paterne dumnezeiești.

Iar dovada că am pus început bun în cele ale dragostei dumnezeiești este starea de jertfă la care suntem chemați. Jertfind puțin câte puțin din viața noastră, ajungem să ne jertfim cu totul, asemănându-ne Mântuitorului Iisus Hristos, ajungem să ne asemănam chipului dragostei Sale și s-o trăim.

Fie ca alegând dragostea ca mod manifestare și mai ales ca mod de a fi, în fiecare din noi să se împlinească Cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care spune că „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”.

Dragoste

Din dragoste eternă, pământul
Din pământul lumii, mormântul
Din mormântul Sfânt, Lumina Ta
Din Lină Lumină, dragostea mea.

Spre Emaus

 

Spre Emaus călătoreau doi sfinţi,
Cu întrebări pe buze și în minţi,
Voiau răspuns, voiau să ştie,
De poate Domnul să învie.

Dar iată pe cărarea pietruită,
În port și haină înadins smerită,
Se apropie un om, încetişor,
Și-i întrebă de frământarea lor,

Iar unul răspunsa cu mirare,
Cum de se poate astă întrebare,
Căci orişicine avea sigur habar,
Ce se întâmplase în cetate doar.

Cum Cel Puternic s-a plecat,
Cum pătimiri și moarte a răbdat,
Cum ei nădăjduiau că El,
Va izbăvi poporul Israel.

Dar iată a treia zi era de atunci,
De când sfârşise El în munci,
Ba cu fior s-au spăimântat,
C-au auzit, abia, c-a înviat.

Și răspunzând străinul le aduse,
Cuvântul din Scripturi ce fuse,
Prin Duhul Sfânt lăsat,
Ca să arate veşnic Împărat.

Cuvintele curgeau ca un izvor,
Cu taine adăpând dorirea lor,
Dar setea nu se potolea de fel,
Căci se aprindeau mai mult de zel.

Și l-au rugat ca să rămână,
Și să cineze pâinea împreună,
Iar El pe loc încuviinţând,
Epifanie dărui, frângând.

Și după atâta Împărtăşire,
Li s-a deschis a lor simţire,
Însă cumva deja Îl ştiau,
Căci inimile de dor le-ardeau.

Spre Emaus drumul ducea,
Dar pentru ei se deschidea,
Alt drum, de aripi și cuvânt,
Rod apostolic pe pământ.

Coaja de nucă

Marea sufletului se zbuciumă zăludă,
Se ridică turbată cu pături de spume,
Și o coajă de nucă, crăpată de crudă,
E gata să piară-n fluida genune.

Rațiunea se sfarmă în hăul lichid,
Ce așteaptă flămând să o înghită,
Scrâșnește, se vaietă, urlă morbid,
Frica-i stăpână pe mintea amorțită.

Bezna e lest ce trage coaja-n adâncuri,
Strivindu-i nădejdea, cu vântul de moarte,
Ba pare că din valuri ies vedenii de focuri,
Ce aduc a nălucă, a spaimă de noapte.

Strigăt. Năluca părintește răspunde,
Iar marea ascultă, spășită, deplin,
Că vine fiorul de liniște în unde,
Și oglindă e totul la glasul divin.

Rămâne uimirea. Nu e nălucă,
Deși pășește pe ape Cârmaciul dorit,
Și corabie-i smerita coajă de nucă,
În inima înfrântă, cu duh umilit.